Inorogul si poarta spre trecut

Hoinareala din dupamasa aceasta m-a adus pe o strada cu totul si cu totul speciala. Elementul straniu incepea sa fie simtit: in Dublin relieful ramane mereu plat, insa aici incepe o panta urcatoare lina. Nici urma de magazine, fara reclame, fara trafic, cu putini oameni care pareau a fi absorbiti in porii largi a cladirilor masive intocmai ca in filmele cu fantome.

Ma aflu pe Henrietta Street - prima strada din Dublin construita in stil georgian in anul 1721. Rezidentii acesteia faceau parte din inalta societate: episcopi, baroni, conti, generali si membrii ai parlamentului. Casele georgiane de aici par mult mai mari decat cele din orasul "de jos": ferestrele sunt mult mai largi si mai inalte, portile mai masive iar inadraturile acestora par adevarate temple. Gardurile din bare de fier par amutite in timp iar pe alocuri se avantura in adevarate virtejuri. Dedesubt, intrarile servitorilor sunt ingropate in semiumbre. Strata este pavata cu piatra cubica si flancata de stalpi masivi de fier ca niste tunuri infipte in pamant.

Senzatia pe care am avut-o era ca timpul isi incetineste tic-tacul propriu si cu cat ma apropiam de capatul strazii aflte intr-un usor urcus, timpul devenea tot mai dens. Aici se afla o poarta uriasa asupra careia trona stema Iralndei pazita in stanga de un leu si in dreapta de un inorog. Cu cat imi incetineam gandurile si miscarile cu atat patrundeam mai adanc in densitatea spatiului straniu ce nu mai intalnisem pana acum in acest oras. Inorogul si leul ma urmareau de sus si imi confirmau prin limbajul secret al linistii ce impanzea locul ca nu ma aflu in in fata unei porti oarecare ci de aici mai departe incepea trecutul. Dincolo de barele de fier se afla o curte severa asupra careia se intindea arcul apusului de soare rasfirat pe pavajul curtii...

Imi intorc insa privirea si probabil providenta imi aduce in fata un prieten ce locuieste exact in aceasta strada stranie. Patrund in interiorul unei case ce pare mai degraba a fi o catedrala invaluita in negura timpului. Plafonul pare a fi suspendat undeva, la o inaltime de circa 8 metri. In partea dreapta o oglinda venetiana in case se oglindeste un fata slab luminata de cateva lumanari a lui Isus. Scarile din capatul coridorului duc spre piano nobile (etajul aristocratilor) unde are loc o petrecere data de autorul cartii "Angela's Ashes" (Frank McCourt) - o autobiografie premiata cu premiul Pulitzer ce in 1999 ajunge pe marile ecrane si primeste chiar o nominalizare la Oscar: http://it.youtube.com/watch?v=6zLpf1XDNko. Dupa ce am vazut gradina clasicista m-am retras, multumind gazdei si sperand intr-o noua vizita la adresa de pe Henrietta Street.