Inotand cu delfinii

Vinerea trecuta a fost ultima zi a vizitei lui Pietro in Dublin. Asadar am vrut sa il duc intr-un loc cu totul si cu totul special. Ceea ce era menit a fi o impartasire a unui loc drag a devenit o noua experienta unica: Am ajuns cu trenul DART in sudul orasului, in Dalkey, am admirat vilele cu nume cu rasunet italian de-alungul strazilor Vico si Sorento, am trecut de insula Dalkey, de casa lui Edge de la U2 si am ajuns la Hawk's Cliff (Stanca Soimului). Aici am coborat in inima golfului, in locul de intalnire a inotatorilor, indiferent de anotimp ori zi a anului. Marea era linistita si deasupra noastra un arc de nori sidefii mima linia golfului, luciul molcolm al marii reflectanz albastrul de turcoaz al cerului.

Pe marginea tarmului am facut cunostinta cu Duirmuid, un pensionar irlandez cu un spirit atat de tanar si molipsitor incat incurajarile lui de a experimenta o noua baie in mare au fost convingatoare din primele minute. Pietro nu parea convins, insa la sfarsitul zilei mi-a confesat ca i-a parut rau si m-a invidiat sincer. Duirmuid mi-a oferit un set de sfaturi practice cum sa procedez pentru a nu tremura de frig in apa rece a marii:
- intra cu picioarele in apa si spala fata cu apa din abundenta
- iesi din apa, intoarce-te cu fata spre mare, expira si relaxeaza-te
- reintra in mare si arunca-te in apa, insa iesi repede pe uscat si relaxeaza-te
- repeta acest lucru inca de 2 ori
- a treia oara cand te arunci in mare poti inota fara probleme si fara a-ti fi teama ca vei ingheta
- intreaga procedura nu trebuie sa dureze mai mult de 2 minute. Este timpul suficient pentru a obisnui organismul cu noul mediu. Dand cu apa pe fata vei transmite acest mesaj mult mai repede corpului si mintii, iar acestea te vor asculta si se vor adapta mult mai repede. Partea de relaxare trebuie facuta intotdeauna pe mal.

Pentru ca experienta inotului in Marea Irlandei sa fie de neuitat, in golf, in imediata-mi vecinatate a venit sa ma salute un grup de delfini! Experienta a fost de neuitat si o voi purta in suflet pentru totdeauna!

Pe mal, Duirmuid convinsese o tanara din Spania sa incerce aceeasi experienta. Odata iesit din apa imi simteam corpul intarit si spiritul otelit. Duirmuid ne-a impartasit un alt secret de-al lui si anume cu te poti sterge cu un prosop mai mic decat o batista! Secretul e sa elimini apa de pe fata, brate, corp si la sfarsit picioare storcand ori de cate ori e nevoie prosopul in miniatura. Si a functionat!

http://it.youtube.com/watch?v=etYOPrTiyfk

Inorogul si poarta spre trecut

Hoinareala din dupamasa aceasta m-a adus pe o strada cu totul si cu totul speciala. Elementul straniu incepea sa fie simtit: in Dublin relieful ramane mereu plat, insa aici incepe o panta urcatoare lina. Nici urma de magazine, fara reclame, fara trafic, cu putini oameni care pareau a fi absorbiti in porii largi a cladirilor masive intocmai ca in filmele cu fantome.

Ma aflu pe Henrietta Street - prima strada din Dublin construita in stil georgian in anul 1721. Rezidentii acesteia faceau parte din inalta societate: episcopi, baroni, conti, generali si membrii ai parlamentului. Casele georgiane de aici par mult mai mari decat cele din orasul "de jos": ferestrele sunt mult mai largi si mai inalte, portile mai masive iar inadraturile acestora par adevarate temple. Gardurile din bare de fier par amutite in timp iar pe alocuri se avantura in adevarate virtejuri. Dedesubt, intrarile servitorilor sunt ingropate in semiumbre. Strata este pavata cu piatra cubica si flancata de stalpi masivi de fier ca niste tunuri infipte in pamant.

Senzatia pe care am avut-o era ca timpul isi incetineste tic-tacul propriu si cu cat ma apropiam de capatul strazii aflte intr-un usor urcus, timpul devenea tot mai dens. Aici se afla o poarta uriasa asupra careia trona stema Iralndei pazita in stanga de un leu si in dreapta de un inorog. Cu cat imi incetineam gandurile si miscarile cu atat patrundeam mai adanc in densitatea spatiului straniu ce nu mai intalnisem pana acum in acest oras. Inorogul si leul ma urmareau de sus si imi confirmau prin limbajul secret al linistii ce impanzea locul ca nu ma aflu in in fata unei porti oarecare ci de aici mai departe incepea trecutul. Dincolo de barele de fier se afla o curte severa asupra careia se intindea arcul apusului de soare rasfirat pe pavajul curtii...

Imi intorc insa privirea si probabil providenta imi aduce in fata un prieten ce locuieste exact in aceasta strada stranie. Patrund in interiorul unei case ce pare mai degraba a fi o catedrala invaluita in negura timpului. Plafonul pare a fi suspendat undeva, la o inaltime de circa 8 metri. In partea dreapta o oglinda venetiana in case se oglindeste un fata slab luminata de cateva lumanari a lui Isus. Scarile din capatul coridorului duc spre piano nobile (etajul aristocratilor) unde are loc o petrecere data de autorul cartii "Angela's Ashes" (Frank McCourt) - o autobiografie premiata cu premiul Pulitzer ce in 1999 ajunge pe marile ecrane si primeste chiar o nominalizare la Oscar: http://it.youtube.com/watch?v=6zLpf1XDNko. Dupa ce am vazut gradina clasicista m-am retras, multumind gazdei si sperand intr-o noua vizita la adresa de pe Henrietta Street.

360 grade

Duminica am servit micul dejun pe terasa insorita si m-am decis sa imi petrec intreaga ziua in sudul orasului, pe maul marii si sa explorez mica localitate Killiney ce gazduieste casele starurilor irlandeze (Enya, Bono).

Pe cand am ajuns la statia de tren DART norii s-au strans ca un batalion de executie si au inceput sa traga cu picaturi mari de ploaie. Noroc ca sosise trenul si m-a purtat la cca 14 km in sud, in golful Killiney. Frumusetea locului este greu de explicat. In stanga, pe o terasa stancoasa sunt alineate cateva cladiri din perioada victoriana avand fatada tencuita si zugravita in culri pastelate. La o aruncatura de scoica se intinde insula Dalkey. Pe linia de orizont iregulara se poate distinge silueta unui turn de aparare construit in stil copy/paste de-alungul tarmului irlandez in perioada razboaielor napoleoniene precum si ruinele unei manastiri din secolul al VII-lea. In secolul al IX-lea, vikingii isi stabilesc tabara principala aici, pe aceasta insula, de aici porning incursiunile lor pe teritoriul Irlandei. Ce mai e interesant legat de aceasta insula nelocuita in prezent este faptul ca locuitorii din Dalkey proclama in fiecare an incepand cu secolul al XVII-lea un rege al insulei.

Drumul spre Killiney se numeste Vico Road si alineaza vilele cu nume italian (Sorrento, La Scala, Mount Etna, San Elmo) afundate in gradini pline de liliac, ferigi, palmieri, hortenzii, frezii, lasand privelistea sa se desfasoare intr-o panorama ce aduce a golful Napoli.

Marea isi spala valurile de plaja de nisip luuuunga, lunga. "L-am vazut pe Bono acum o luna aici" imi spunea un batranel. "A venit sa isi inmoaie picioarele in apa" a adaugat el. Cum puteam sa rezist datei din calendar ce imi soptea ca e totusi inceput de august si vedeam ca irlandezii se aruncau goi in apele inghetate ale marii pentru a-si cali organismul? Le-am urmat exemplul si am facut prima mea baie in mare anul acesta. Corpul s-a acomodat usor cu temperatura scazuta a apei si la un moment dat nu am simtit deloc frigul, iar cand am iesit afara imi era de-a dreptul cald si bine. Pe plaja cineva canta muzica de jazz si apoi o piesa clasica la clarinet.

Dupa ce am dormit pe plaja am pornit spre varful muntelui Killiney unde citisem intr-un ghid ca se afla un turn sub forma unui obelisc. Drumul trece pe langa cateva case cochete printre care si Torca Cottage - resedinta de vara a tanarului George Bernard Shaw (ce a afirmat despre locurile acestea "Irlandezii sunt mortali si temporali, dealurile lor sunt insa eterne", mai apoi printr-o padure foarte deasa ce pare a fi tropicala. Cum nu exista padure tropicala fara o ploaie tropicala, iata ca am experimentat cam o ora o ploaie zdravana. Noroc cu castanii cu frunze late si dese care m-au protejat de un dus. Irlandezii se plimbau pe ploaia de afara ca si cum nu ar fi fost. Dupa ce s-a oprit ploaia am descoperit zona de la inaltime. Turnul fuses construit in secolul al XVIII-lea de catre un nobil local ce a dat de lucru populatiei locale deoarece aceasta a ramas fara recolta. Vederea era impresionanta: insula Dalkey, soseaua Vico, plaja si stancile micilor inotatori curajosi, linia de tren DART ce flancheaza partea abrupta a muntelui, varfurile molcome ale muntilor din apropiere, Dublinul in marea lui dispunere de-alungul golfului de la Dun Laoghaire pana la capul peninsulei Howth. Ghidul spune ca in zilele senine se zaresc la orizont colinele stancoase din Tara Galilor.

Drumul de intoarcere ma poarta prin Dalkey pe langa cele cateva cladiri medievale, turnuri de piatra si magazine, galerii, baruri si cafenele colorate si pline de viata. Dalkey fusese portul principal al Dublinului in perioada medievala pentru navele de mare calibru si greutate pana la inceputul secolului XVIII candse deschide portul din actualul cartier dublinez Ringsend. Localitatea renaste odata cu sosirea liniei ferate la 1844 ce aduce valuri de vizitatori.