miercuri, 4 februarie 2009

Pete de istorie

"Rufele murdare se spala in familie" spune o vorba din batrani. In scurt timp implinesc un an de cand ma aflu departe de casa, insa incerc sa cunosc mai bine orasul, oamenii si istoria locurilor in care traiesc pentru a putea aprecia lucrurile din juru-mi la adevarata valoare.

Experienta din seara aceasta a fost una puternica, zguduitoare. Nu pentru ca era prima mea piesa de teatru din Irlanda ci pentru subiectul nediscutat pe indelete de catre irlandezi si maturat rapid sub covorul timpului pentru a fi uitat. Dar ca si orice lucru ascuns si nediscutat, ceata misterului ce il inconjoara ii confera o aura aparte: soarta restransei comunitati evreiesti din Irlanda concentrata in special in Dublin in perioada celui de-al doilea Razboi Mondial.

"Moartea lui Harry Leon" sub semnatura autorului Conall Quinn este un spectacol comemorativ interpretat de Compania Teatrala Ouroboros din Dublin pus in scena pentru a marca Holocaustul - considerat de majoritatea irlandezilor ca fiind ceva strain de istoria proprie.

Miscarea nazista ce radiaza la sfarsitul anilor '30, inceputul anilor '40 din Germania si cuprinde mare parte din continentul european prinde radacini in tanara republica irlandeza ce nu reuseste a se debarasa de sentimentele-i anti-britanice. Asadar ura fata de englezi se transforma in simpatie pro-nazista iar regulile acesteia erau clare si traduse in antisemitism. Mica comunitate evreiasca a Irlandei de circa 20.000 de suflete era comasata in mare pare in capitala Dublin, in zona de sud a orasului (Portobello, langa Marele Canal) si nu era atat de proeminenta ca si in Europa Centrala si de Est. Multi evrei proveneau din Rusia - prilej excelent pentru a fi persecutati si acuzati de bolsevism ori caze a foametei in Irlanda.

Eroul principal este Harry Leon, un poet indragostit in mod egal de sotia lui cat si de patria irlandeza ce nu il vrea si nu il mai recunoaste. Atat Harry cat si Elizabeth provin din familii evreiesti sosite in Irlanda din Rusia respectiv Cehoslovacia. Antisemitismul in Dublin creste in intensitate si distruge echilibrul convietuirii dintre majoritate si minoritate, cei din urma ajungand a fi comasati in perimetrul incorsetat al ghetoului dublinez. De aici nu mai e scapare. Numai visele si gandul ii mai poate scoate pe cei doi din pumnul strans al sistemului.

Povestea spectacolului pare de necrezut. Ea rupe mitul si crezul irlandezilor potrivit carora tara lor ar fi ramas neutra la tot ce se intampla in anii '30-'40 pe continent. Istoria trebuie repetata adesea chiar si cu voce tare in special pentru a afla ce s-a intamplat si pentru a nu repeta greselile trecutului. Prin eliminarea comunitatii evreiesti, Irlanda pierde o resursa in progresul natiunii dar si o punte de comunicare cu Europa.

Pe langa tema aleasa, talentul actorilor si interpretarea in sine, ce marcheaza spectatorul este atentia dusa pana la detaliu a costumelor - si asta pentru a absorbi publicul in atmosfera inceputului de secol.
Spectacolul a trezit in mine curiozitatea de a afla mai multe despre adevarul istoric si de a vizita zona ghetoului dublinez. Probabil Muzeul evreiesc din Walworth Road este o ocazie noua de a continua si dezvolta aceasta tema.


duminică, 7 decembrie 2008

Suflet de roman

Oricine ai fi si de oriunde ai veni, anonimatul strainatatii si lipsa radacinilor in noua tara de adoptie te transforma intr-o forma ce poate fi asezata oriunde insa care la sfarsitul piesei nu prea se potriveste pentru ca nu e "de aici". La fel si de partea cealalta a trapezului, forma si simte multumita insa nu e in apele ei pentru "aici" nu este matca de acasa, iar radacinile se prind foarte greu in solul argilos. Timpul de "aici" are un alt ticait si este masurat in alte cadente. Oricum trece... Insa cat de mult ii putem simtii densitatea corzilor "aici"? Acasa totul ni se pare atat de natural incat parca ne rezumam a-l inhala si exhala fara a mai constientiza miscarile. Odata plecati timpul isi pierde din nuanta si din parfum. Il regasim inchis in cutia muzicala a memoriei si a amintirilor unde miroase atat de frumos! Practic a ceea ce ne place noua mai mult, de exemplu cozonacul bunicii sau livada din varful dealului de unde vezi intreaga vale a satului!

In seara aceasta timpul de "aici" si sufletele multor romani din Dublin au primit un influx de parfum de acasa intocmai unui pahar cu apa in care am lasat cateva picaturi bune de cerneala ce incep a se involbura intr-un baroc al fluidelor nebune.

Ambasada Romaniei a adus o "Poveste de iarna" sub forma unui concert de muzica folk. 2 barzi ai muzicii romanesti Nicu Alifantis si Ducu Bertzi au aprins focul in sufletele fiecaruia prezent in sala. Cam 350 de focuri, caci eram cam atatea persoane in Sugar Club. Marea majoritate din Maramures, asa ca nu a durat mult ca ritmurile de pe valea Izei sa ridice lumea in picioare, sa cante si sa danseze! Colinde morosenesti, cantece de pahar si petrecere, melodii de aur de pe vremea Cenaclului Flacara, cantece populare culese de pe la batrani...

Nicu Alifantis, aroman din Braila, a cucerit publicul majoritar maramuresan prin talentul lui, prin vocea lui de neconfundat care face ca versurile lui Nichita Stanescu sa prinda samanta visului si a iubirii.

Nicu Alifantis













Ducu Bertzi




joi, 16 octombrie 2008

Regina la Google

Evenimente precum cel de astazi doar la noi se pot intalni. In afara firmei, in lumea adevarata asa cum o numesc eu, bursa cade liber, bancile sunt nationalizate, oamenii isi pierd locurile de munca, alearga disperati pentru a-si salva economiile. In schimb, Google - "tara minunilor", "Disneylandul perpetuu", "povestea fara sfarsit" se pregateste sa primeasca vizita unui personaj mitic, nici mai mult si nici mai putin decat Regina Regatului Unit al Marii Britanii si a Irlandei de Nord insotita de Ducele de Edinburgh. Pagina de cautare www.google.co.uk este incoronata cu emblemele regale, firma sclipeste in fiecare cotlon, googlerii si-au curatat chiar si tastierele de firmiturile snacksurilor de dupamasa si si-au primenit tricourile si blugii.

In ciuda varstei avansate (peste 80 de ani!), Regina este un fan Google: navigheaza pe Internet, detine un iPod, descarca fisiere audio de pe Internet, are un canal YouTube, trimite si primeste e-mailuri. Casa regala britanica are un site dedicat: http://www.royal.gov.uk . Regina a vizitat sediul Google din Londra, a vizitat expozitia de Doodle (desenele ce contin denumirea firmei si decoreaza din cand in cand pagina motorului de cautare www.google.com), a facut cunostinta cu copiii-artisti, autori ai Doodles, s-a amuzat vizionand un video cu un bebelus ce rade non stop, a up-loadat un video pe YouTube, pe propriu-i canal: http://www.youtube.com/theroyalchannel si s-a intretinut cu unul dintre cei mai populari pensionari din UK cunoscut in lumea internautilor din Marea Britanie ca prezenta pe Internet. Evenimentul a antrenat si emotionat intreaga firma in Londra. Probabil intr-atat incat fondatorul YouTube dupa ce a dat mana cu Majestatea Sa si-a infipt ambele maini in buzunarele de la pantaloni si a continuat introducerea in lumea videourilor on-line. No comments! :-)))


marți, 7 octombrie 2008

Mozart negru

In seara aceasta am descoperit ca spiritul mozartian are valente universale si poate fi conjugat indiferent de context, tara, culoare a pielii, inaltime ori greutate cu conditia prezentei imaginatiei si a scanteii creatoare. Mozart nu inseamna doar spatiul central european ce graviteaza in jurul Salzburgului si a Vienei. Mozart iubea nebunia, distractia, buna dispozitie. In cadrul Festivalului de Teatru din Dublin ultima opera mozartiana "Flautul fermecat" (The Magic Flute – Impempe Yomlingo) vine intr-un pachet neobisnuit, intr-un context sud-african: artistii, costumele, decorurile, instrumentele, ritmurile si chiotele africane. Ceea ce le intrece si te cucereste este naturaletea artistilor, umorul si talentul unei trupe ce munceste din greu pentru a demonstra lumii puterea geniului uman.


Regizorul Mark Dornford-May este un revolutionar. Printre creatiile lui se numara transpunerea pe pelicula a operei Carmen tradusa in limba populatiei de culoare din Africa de Sud ("U-Carmen eKhayelitsha"), film premiat cu Ursul de Aur la Festivalul de Film din Berlin. (Trailerul filmului poate fi vizionat aici: http://www.youtube.com/watch?v=QNOOTYSQo88) La inceput nu isi putea imagina cum va fi primita opera in spatiul vest-european. In plus, artistii nu au nici un fel de scoala superioara muzicala sau studii de conservator. Ei au doar exercitiul cantului de cor religios ce te poarta si iti slefuieste vocea pana la un anumit nivel.

Surprizele te asteapta la coltul fiecarei arii, din minut in minut: sunetul flautului este inlocuit de notele de jazz a unei trompete, acordurile orchestrei sunt jucate de randurile de marimba ce flancheaza scena. Iata cateva linkuri de prezentare:

http://www.youtube.com/watch?v=J9ITa_jm7CU&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=WkfyTCMV8D8
http://www.magicflutethemusical.com (Pagina oficiala a spectacolului)
http://pianogeek.wordpress.com/2008/04/19/the-magic-flute-impempe-yomlingo-review/

Flautul ce a sunat in seara aceasta a fost de-a dreptul fermecat iar spectacolul va ramane pentru mine un punct de referinta.

duminică, 7 septembrie 2008

Curiozitati cotidinene

O plimbare prin centrul orasului iti poate rezerva surprize neasteptate pentru cineva constient de ambientul "metropolitan" in care se afla. Spre exemplu ieri dupamasa, in timp ce traversam principalul pod din oras peste raul Liffey, arucand o privire spre apa murdara si tulbure a raului observ un "curent" prelungit de inotatoare indarjite ce isi faceau curs pe firul apei. Spectacolul parea decupat dintr-o competitie sportiva si colat peste realitatea poluata a orasului in care ploile torentiale din ultimele zile pareau a nu se mai opri. Asta in special pentru ca municipalitatea orasului a interzis de mult timp scaldatul ori plimbarile cu barca pe rau. Calitatea apei este atat de proasta incat la finele cursei, "micile" inotatoare au trebuit sa treaca printr-un dus cu substante dezinfectante.

In ciuda conditiilor de temperatura si de calitate a apei competitia se tine an de an si a devenit o traditie ce dateaza din 1920. Pictorul expresionist Jack Butler Yeats a imortalizat evenimentul in vestita pictura "The Liffey Swim".

Seara, pe drumul spre casa, in zona canalului am zarit... o vulpe. Traversase strada si misuna prin gradinile de peste drum in cautare de hrana! Site-ul http://www.enfo.ie/leaflets/Foxes.htm relateaza ca in Dublin densitatea vulpilor ajunge la 1 vulpe pe kilometru patrat!

duminică, 24 august 2008

Inotand cu delfinii

Vinerea trecuta a fost ultima zi a vizitei lui Pietro in Dublin. Asadar am vrut sa il duc intr-un loc cu totul si cu totul special. Ceea ce era menit a fi o impartasire a unui loc drag a devenit o noua experienta unica: Am ajuns cu trenul DART in sudul orasului, in Dalkey, am admirat vilele cu nume cu rasunet italian de-alungul strazilor Vico si Sorento, am trecut de insula Dalkey, de casa lui Edge de la U2 si am ajuns la Hawk's Cliff (Stanca Soimului). Aici am coborat in inima golfului, in locul de intalnire a inotatorilor, indiferent de anotimp ori zi a anului. Marea era linistita si deasupra noastra un arc de nori sidefii mima linia golfului, luciul molcolm al marii reflectanz albastrul de turcoaz al cerului.

Pe marginea tarmului am facut cunostinta cu Duirmuid, un pensionar irlandez cu un spirit atat de tanar si molipsitor incat incurajarile lui de a experimenta o noua baie in mare au fost convingatoare din primele minute. Pietro nu parea convins, insa la sfarsitul zilei mi-a confesat ca i-a parut rau si m-a invidiat sincer. Duirmuid mi-a oferit un set de sfaturi practice cum sa procedez pentru a nu tremura de frig in apa rece a marii:
- intra cu picioarele in apa si spala fata cu apa din abundenta
- iesi din apa, intoarce-te cu fata spre mare, expira si relaxeaza-te
- reintra in mare si arunca-te in apa, insa iesi repede pe uscat si relaxeaza-te
- repeta acest lucru inca de 2 ori
- a treia oara cand te arunci in mare poti inota fara probleme si fara a-ti fi teama ca vei ingheta
- intreaga procedura nu trebuie sa dureze mai mult de 2 minute. Este timpul suficient pentru a obisnui organismul cu noul mediu. Dand cu apa pe fata vei transmite acest mesaj mult mai repede corpului si mintii, iar acestea te vor asculta si se vor adapta mult mai repede. Partea de relaxare trebuie facuta intotdeauna pe mal.

Pentru ca experienta inotului in Marea Irlandei sa fie de neuitat, in golf, in imediata-mi vecinatate a venit sa ma salute un grup de delfini! Experienta a fost de neuitat si o voi purta in suflet pentru totdeauna!

Pe mal, Duirmuid convinsese o tanara din Spania sa incerce aceeasi experienta. Odata iesit din apa imi simteam corpul intarit si spiritul otelit. Duirmuid ne-a impartasit un alt secret de-al lui si anume cu te poti sterge cu un prosop mai mic decat o batista! Secretul e sa elimini apa de pe fata, brate, corp si la sfarsit picioare storcand ori de cate ori e nevoie prosopul in miniatura. Si a functionat!

http://it.youtube.com/watch?v=etYOPrTiyfk

duminică, 10 august 2008

Inorogul si poarta spre trecut

Hoinareala din dupamasa aceasta m-a adus pe o strada cu totul si cu totul speciala. Elementul straniu incepea sa fie simtit: in Dublin relieful ramane mereu plat, insa aici incepe o panta urcatoare lina. Nici urma de magazine, fara reclame, fara trafic, cu putini oameni care pareau a fi absorbiti in porii largi a cladirilor masive intocmai ca in filmele cu fantome.

Ma aflu pe Henrietta Street - prima strada din Dublin construita in stil georgian in anul 1721. Rezidentii acesteia faceau parte din inalta societate: episcopi, baroni, conti, generali si membrii ai parlamentului. Casele georgiane de aici par mult mai mari decat cele din orasul "de jos": ferestrele sunt mult mai largi si mai inalte, portile mai masive iar inadraturile acestora par adevarate temple. Gardurile din bare de fier par amutite in timp iar pe alocuri se avantura in adevarate virtejuri. Dedesubt, intrarile servitorilor sunt ingropate in semiumbre. Strata este pavata cu piatra cubica si flancata de stalpi masivi de fier ca niste tunuri infipte in pamant.

Senzatia pe care am avut-o era ca timpul isi incetineste tic-tacul propriu si cu cat ma apropiam de capatul strazii aflte intr-un usor urcus, timpul devenea tot mai dens. Aici se afla o poarta uriasa asupra careia trona stema Iralndei pazita in stanga de un leu si in dreapta de un inorog. Cu cat imi incetineam gandurile si miscarile cu atat patrundeam mai adanc in densitatea spatiului straniu ce nu mai intalnisem pana acum in acest oras. Inorogul si leul ma urmareau de sus si imi confirmau prin limbajul secret al linistii ce impanzea locul ca nu ma aflu in in fata unei porti oarecare ci de aici mai departe incepea trecutul. Dincolo de barele de fier se afla o curte severa asupra careia se intindea arcul apusului de soare rasfirat pe pavajul curtii...
Imi intorc insa privirea si probabil providenta imi aduce in fata un prieten ce locuieste exact in aceasta strada stranie. Patrund in interiorul unei case ce pare mai degraba a fi o catedrala invaluita in negura timpului. Plafonul pare a fi suspendat undeva, la o inaltime de circa 8 metri. In partea dreapta o oglinda venetiana in case se oglindeste un fata slab luminata de cateva lumanari a lui Isus. Scarile din capatul coridorului duc spre piano nobile (etajul aristocratilor) unde are loc o petrecere data de autorul cartii "Angela's Ashes" (Frank McCourt) - o autobiografie premiata cu premiul Pulitzer ce in 1999 ajunge pe marile ecrane si primeste chiar o nominalizare la Oscar: http://it.youtube.com/watch?v=6zLpf1XDNko. Dupa ce am vazut gradina clasicista m-am retras, multumind gazdei si sperand intr-o noua vizita la adresa de pe Henrietta Street.